Preambul:
Bună ziua, muritorilor!
Ca să pot scrie rândurile ce urmează, am avut nevoie de ceva timp de gândire, de reflecţie şi de ce nu… de luptat cu mine, însu-mi! Ca să vă faceţi o idee cât mi-a fost de greu să scriu acest articol, imaginaţi-vă că la un moment dat… am fost nevoit să iau hotărârea de a-mi lua un câine, pentru familie, dar nu orice rasă ci rasa Cane Corso!
Ei bine… în aceea perioadă nu se ştia mai nimic despre această rasă, ci se vehiculau tot felul de bârfe înspăimântătoare despre o rasă de animal ucigaş din fire şi care în final, ajungea să-şi ucidă inclusiv stăpânul! Nu e tocmai uşor să te hotărăşti să îţi iei un asemenea câine, nu-i aşa?
Cu toate astea, astăzi am un membru de familie, de 90 de kilograme, „ucigaş” doar în „cazierul” rasei sale şi care nu m-a dezamăgit niciodată. Până-n prezent!
Reântorcându-mă la subiect, trebuie spus faptul că bătălia mea lăuntrică, s-a dat între dorinţa mea de a scrie articolul de faţă şi partea din mine care îmi spunea să abandonez subiectul, fiind prea delicat. Prea multe destine şi vieţi erau prinse la mijloc, iar pe unii dintre cei despre care scriu în acest articol, îi cunosc personal.
Până în ziua de azi, ori de câte ori rosteam cuvântul „Actor”… simţeam cum o emoţie lăuntrică îmi cuprinde sufletul şi cum mă copleşesc senzaţiile unei vieţi trăite pe muchie de cuţit, din perioada în care am activat ca agent acoperit al Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate! Ştiţi voi oare, că orice agent acoperit al oricărui serviciu de informaţii este un actor, de talentul căruia depinde reuşita unor operaţiuni de anvergură? Şi că doar talentul nativ al unui Actor, îl poate scoate din orice încurcătură pe respectivul agent, talent de care însă, nu depinde faima şi succesul unei piese de teatru sau film ci însăşi viaţa sa?
Până în ziua de azi, Actorul a fost pentru mine personajul cameleonic ce mi-a oferit culoare vieţii, şi care a dat cuvântului vorbit, interpretarea magnifică a exprimării tuturor sentimentelor trăite…
Ei bine… scriu aceste rânduri, pentru că, spre stupoarea, dezamăgirea şi indignarea mea, am descoperit că la doar câţiva paşi de birourile redacţiei mele, mai precis în clădirea Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, viaţa actorilor care încearcă să-şi lase binecuvântata amprentă asupra vieţii noastre, uneori atât de mizerabile, de lipsite de speranţă şi plină de micime, nu e nici pe departe aşa cum ne-am închipui că ar putea fi! Oh, mon Dieu!
Viaţa actorilor din Teatrul Naţional nu este deloc viaţa boemă a personajelor care ne fac să visăm, transpuşi în alte lumi, personaje care ridică o sală în picioare, aplaudate la scenă deschisă! Nu! Nici pe departe…
Viaţa actorilor din Teatrul Naţional este viaţa unor oameni talentaţi, dar care sunt dezamăgiţi, dezorientaţi, speriaţi şi şantajaţi, folosiţi şi manipulaţi şi care, din dorinţa de a juca pe scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş şi a-şi face meseria pentru care s-au pregătit şi au visat, ani la rând, ei bine… în final, au ajuns „să joace” în „piesele” regizate de o mână de indivizi hoţi, corupţi şi lipsiţi de scrupule, şi chiar să fie „jucaţi în picioare”, în funcţie de interesele unei cloace a cărei loc este după gratii… cloacă conduse de un individ, cu un obraz la fel de grosier, pe nume Gasparik Attila!
Sună dur ceea ce afirm, aşa-i? V-am făcut să tresăriţi nedumeriţi şi poate, speriaţi?
E bine… Înseamnă că îmi veţi citi rândurile acestui articol, cu atenţia şi gravitatea necesară. Şi nici nu trebuie să citiţi printre rânduri, căci vă voi spune adevărul în faţă, aşa dur şi nemilos cum l-am perceput şi eu, când m-am apucat de scotocit prin mocirla culiselor Teatrului Naţional din Târgu-Mureş!
Şi un ultim aliniat; ştiu că îmi va lua ceva timp ca să mă scutur de mizeria în care m-am băgat şi să uit de existenţa acestui subiect, însă în final, voi face un duş şi voi scăpa de toate iz-urile neplăcute. Nu înainte însă ca în Teatrul Naţional din Târgu-Mureş lucrurile să revină pe făgaşul lor normal. Asta, dacă aşa ceva mai este posibil!
Lectură zguduitoare, cititorilor!
Julien Tănase
